ISTORIA

Părintele istoriei Herodot este primul care vorbește despre gurile Istrului ca despre o realitate geografică. Informațiile lui sunt, cum însuși mărturisește, tulburi, auzite fie de la tracii aflați mult mai la sud, fie de la milesienii din nordul Pontului, de la Olbia (la gura Niprului) ori Tyras (pe Nistru). Astfel, după ce ne spune că fluviul se varsă în Pontul Euxin la Istria, colonie a Miletului, mai departe găsim prima mențiune din istorie a numărului gurilor Dunării, Istrul cu cinci guri, spune el. Povestind despre campania lui Darius în ținuturile sciților, într-un episod despre niște ionieni aliați ai regelui persan, conduși de un oarecare Mandrocles, el scrie: "de la țărmul mării, (Mandrocles) urcă fluviul cale de două zile și începu să lege malurile printr-un pod, la cotul fluviului unde se răsfiră gurile Istrului".

Următoarea mențiune importantă apare două secole mai târziu, la Apollonios din Rhodos, un gramatic grec ce a trăit între 295 și 230 î.e.n., care ne spune că la vărsarea Dunării se găsește o mare insulă, de formă triunghiulară, cu baza înspre mare și cu vârful spre interior, în dreptul căruia brațele Istrului se desfac spre a o cuprinde. Aproape contemporan cu Apollonios, un alt autor, Skymnos din Kios (250-180 î.e.n.), într-un poem geografic, reamintește afirmația antecesorului său spunând că Istrul are cinci guri și că : "Se povestește că are în mijlocul lui multe insule mari. Dintre acestea, una așezată între mare și gurile lui, nu este mai mică decât Rhodos și se numește Peuce, din pricina unui însemnat număr de pini. Apoi după ea – în mare – e așezată insula lui Ahile. " Cei doi autori greci pun în circulație o temă reluată de mulți geografi de mai târziu, cea a insulei de la gurile Dunării și a numelui ei (în grecește peuke înseamnă pin, dar nu putem fi siguri că numele este într-adevăr grecesc).

Două generații mai târziu, Polybios, istoric grec ce a trăit între 203 și 120 î.e.n., deși pomenește doar în treacăt despre gurile Istrului, ne transmite totuși o informație de mare importanță: "Cum Istrul se aruncă din Europa în Pont prin mai multe guri, la vărsarea lui, pe o lungime de aproape 1000 de stadii (cam 178 km., ceea ce este mult exagerat, deși el ne asigură că a fost riguros măsurat) s-a format din mâlul adus de aceste guri – și se menține și acum – un banc de nisip, departe de uscat cale de o zi. Corăbierii îl numesc Stethe (Piepturi)". Analizând fenomenul, conchide că dacă fluviul va continua în același ritm, într-o bună zi și marea Maeotis (Marea Azov de azi) și Pontul Euxin vor fi înnămolite. Fără îndoială că este o afirmație naivă, dar ce trebuie să reținem este că cei vechi constataseră apariția acestor bancuri și faptul că ele se datorează cantităților de aluviuni neobișnuit de mari aduse de fluviile ce se varsă în Marea Neagră.

Strabon (64 î.e.n.-25 e.n.), primul geograf în adevăratul sens al cuvântului de la care s-au păstrat texte semnificative, în cartea a șaptea a Geografiei lui scrie despre Istru el scrie: "La revărsarea Istrului se află o mare insulă cu numele Peuke. Există și alte insule, dar mult mai mici, unele mai sus de Peuce, altele spre mare. Căci fluviul are șapte guri. Cea mai mare dintre ele se numește Gura Sfântă (Hieron Stoma) pe care se ajunge la insula Peuke după o plutire de 120 sadii. [22, 2 km.] contra curentului. Mai încolo de această insulă a construit Darius podul de vase. Aceasta este totodată prima gură de vărsare pe partea stângă când intri în Pont; celelalte se întâlnesc de aici în continuare, navigând pe lângă țărm, spre Tyras. De la acest din urmă fluviu cea de a șaptea gură a Istrului se află la 300 stadii depărtare [55, 5 km., în realitate peste 90]. Între diferitele lui guri se găsesc insulițe. Trei dintre brațele de vărsare, și anume cele din continuarea Gurii Sfinte, sunt mici; celelalte sunt mult mai mici decât Gura Sfântă, dar mai mari decât acestea trei. " Și puțin mai jos adaugă: "De aici până la fluviul Tyras calea pe mare este de 900 stadii [166. 5 km]", iar în cap. 6 : "De la Gura Sfântă a Istrului, la 500 stadii depărtare [92. 5 km.] se întâlnește orășelul Istros… , apoi la 250 stadii [46, 25 km.], al doilea orășel, Tomis".

Pomponius Mela, geograf de la jumătatea sec. I e.n., mai spune o dată că "sunt șase insule între gurile Istrului: cea mai cunoscută și mai mare dintre ele fiind Peuce" și că "Istrul se varsă la istrieni", lucru inexact dacă înțelegem prin aceasta că Istria era la Istru. Într-o inscripție locală, care transcria textul unei scrisori adresată în anul 44 e.n. de Flavius Sabinus, guvernatorul Moesiei, istrienilor, se spune între altele: "orașul este stât de departe de gurile fluviului". Pe de altă parte însă, dintr-o altă inscripție, care preciza pe la anul 100 e.n. hotarele cetății (celebra horothesie a lui Laberius Maximus), aflăm că istrienilor li se acordă dreptul de a pescui pe gura Peuce, care se învecinează cu teritoriul lor, deci afirmația lui Mela trebuie interpretată mai degrabă din punct de vedere juridic.

Sfârșitul secolului I, mai precis anul 77, aduce prima operă care prezintă amănunțit gurile Dunării, oferind și informație nouă. În acest an Caius Plinius Secundus își publică Istoria Naturală în 36 de cărți. În câteva capitole din cartea a IV-a el vorbește despre provinciile dunărene ale imperiului, iar despre gurile Dunării aflăm următoarele: "Primul braț este al Peucei, numit astfel din cauza insulei Peuce, de care este cel mai apropiat; el este absorbit de o mlaștină mare de XIX mii de pași (28,5 km). Din albia acestui braț, mai sus de Histropolis, se formează un lac de LXII mii de pași înconjur (94,5 km), numit Halmyris. Brațul al doilea se numește Naracustoma, al treilea Calonstoma lângă insula sarmatică; al patrulea Pseudostomon cu insula Conopon Diabasis, al cincilea Borion Stoma și al șaselea Psilon stoma." După Pliniu erau deci 6 guri. Naracon (menționată și de Ptolemeu, Arrian și Apollonius Rhodius sub forma Narekon), cea de a doua gură de la sud spre nord, este cu probabil un nume scitic care însemna "îngust" (căci naräg în limba ossetinilor, singura descendentă modernă a limbilor vorbite de uriașul grup scitic înseamnã "îngust"). Numele următoarelor guri sunt grecești și înseamnă, în aceeași ordine de la sud spre nord, Calon Stoma=Gura Frumoasă, Pseudostomon=Gura Falsă, Insula Conopon Diabasis=Vadul Țânțarilor, Borion Stoma=Gura Nordică, Psilon Stoma=Gura Goală (Pustie), probabil fără stuf, ca celelalte. În plus, Pliniu vorbește de un lac al cărui nume era Halmyris. Știm de la alți autori că aici se afla o cetate cu același nume, ultima pe drumul roman sud-dunărean, pe malul lacului. Ea este numită fie Halmyris, ca aici, fie Salameir (de la latinul popular salamoria), fie Salmuris ori Salmorude în limba băștinașilor, toate însemnând "apă sărată".

Ptolemeu (90-168 e.n.), cel mai mare geograf al antichității, în lucrarea sa Îndreptar geografic înșiruie cele mai multe din localitățile importante ale Imperiului Roman. Pentru fiecare el dă câte o pereche de coordonate, obținute fie din lucrări mai vechi găsite în biblioteca din Alexandria unde a trăit toată viața, fie din măsurători fãcute la fața locului de diverși călători ori de funcționari imperiali (din ordinul autorităților romane care i-au acordat tot sprijinul). Este așadar o lucrare de cartografie, prima și unica de acest fel păstrată din antichitate, în care apare și descrierea gurilor Istrului: " De aici (adică de la Dinogetia) ordinea este astfel: prima despărțire a gurilor e cea de la orașul Nuiodunos [=Noviodunum la alți autori, azi Isaccea] 54 50/46 40 de aici partea cea mai din sud, înconjurând o insulă numită Peuce, a cărei poziție este 55 20 / 46 30 se varsă în Pont prin gura numită Sfântă ori Peuce, având poziția 56/46 15 cea mai de de nord se desparte și ea la așezarea 55/46 15 și partea mai nordică a acestei despărțiri se desparte și ea la poziția 55 30/47 apoi cea mai de la sud revărsându-se se oprește puțin înainte de vărsarea în Pont cea mai de la nord însă, făcând un lac care se numeste Thiagola, mai la nord, lac a cărui poziție este 55 40/47 15 se varsă în Pont printr-o gură care și ea se numește Thiagola (ori Psilon) a cărei poziție este 56 15/47 iar cea mai dinspre sud din a doua despărțire se desparte și ea la așezarea 55 20/46 45 și partea mai nordică a acestei bifurcări se varsă în Pont printr-o gură numită Boree cu poziția 56 20 /46 50 iar cea mai sudică se desparte și ea la poziția cu coordonatele 55 40 /46 30 și partea mai sudică al acestei bifurcări se varsă în Pont printr-o gură numitã Nar(i)kios a cărei poziție are coordonatele 56 10 / 46 20 iar partea cea mai de nord se împarte și ea la poziția cu coordonatele 56 /46 40 și partea mai nordică a acestei bifurcări se varsă prin gura Pseudostoma, a cărei poziție este 56 15 / 46 40 iar cea mai din sud se varsă prin gura numită Kalonstoma, a cărei poziție este 56 15 / 46 30".

Ultima mențiune însemnată o aflăm la Flavius Arrianus (95-175), contemporan cu Ptolemeu. Din Periplul său aflăm că între Psilon și cea de a doua gură (nenumită, care trebuie să fie însă Boreion de la ceilalți autori) sunt 60 st. (11. 1km), între cea de a doua și Calon sunt 40 st. (7. 5 km.), între Calon și Naracon sunt 60 st. iar între Naracon și Hieron 120 st. (22. 2 km). În continuare, el face o legătură importantă între Hieron și orașele dinspre sud: de la Hieron la Istria sunt 500 st. (92. 5 km.), apoi până la Tomis 300 st. (55 km) și tot atât de aici până la Callatis.

În ciuda aparentelor nepotriviri, izvoarele principale concordă de fapt: dacă pentru Strabon și Ptolemeu Istrul are șapte guri (deși foarte probabil nu aceleași), Pliniu numără doar șase – lipsește brațul înfundat amintit de Ptolemeu, însă numără și Pseudostoma care prin chiar numele ei (Gura falsă) ne arată că nu era chiar un braț – trebuie să fi fost ieșirea vreunui canal mai îngust – în timp ce Arrian nu-l pune nici pe acesta la socoteală, obținând astfel doar cinci guri. Probabil așa vedea lucrurile și Herodot. Aceste cinci guri adevărate erau, de la nord spre sud, Psilon stoma – Gura Pustie (numită și Thiagola de către Ptolemeu), foarte probabil o ramură a brațului Chilia de azi. Boreion Stoma – Gura nordică, cu nume greu de explicat atâta vreme cât ea nu era cea mai nordică dintre guri, probabil Chilia. Următoarele guri, mult mai mici, cum spune Strabon, sunt Pseudon Stoma – Gura Falsă, care se împotmolea în Insula Conopon Diabasis (grindul Letea de azi), Calon Stoma – Gura Frumoasă, care se vărsa în mare prin sudul insulei Conopon Diabasis și Naracon Stoma – Gura Îngustă, care este probabil brațul Sulina. În sfârșit, cea pe care Pliniu o numește Peuce, Strabon și Arrian Hieron iar Ptolemeu, parcă vrând să-i împace, și Peuce și Hieron, este probabil, cum susține majoritatea cercetătorilor (mai ales geografi) gura Sfântu Gheorghe, care se vărsa în mare prin nordul Insulei Peuce, considerată ca fiind actualul grind Sărăturile. Dacă măsurăm distanțele pe care Strabon le dă, anume 900 st. (166. 5 km.) de la ea până la Tyras (Nistru) și 500 (92. 5) până la Istria, deși neconforme cu realitate, ele par să indice totuși brațul Sfântu Gheorghe. La aceste argumente se adaugă și cel onomastic, fiindcă o mulțime de locuri de pe coastele mărilor considerate în antichitate sacre (și de obicei atribuite unei zeități) au primit în era creștină numele unor sfinți.