GENEZA


Ca unitate morfohidrografică, Delta Dunării s-a format datorită existenței unor condiții specifice : platforma continentală marină cu adâncime și înclinare mică spre est; golful de tip limanic dintre horstul dobrogean și platforma Bugeacului; volumul apreciabil de aluviuni aduse de Dunăre (circa 58 mil. tone/an); curenții marini circulari la țărmul mării; amplitudinea foarte mică a mareelor în parte de nord-vest  Mării Negre (7-11 cm). La aceste condiții de bază s-au adăugat altele, de ordin climatic (oscilațiile de nivel ale Mării Negre – mișcări eustatice) și tectonic (mișcări epirogenetice în zonele limitrofe). 
 
Istoria formării Deltei Dunării se poate împărți în două etape distincte: predeltaică și deltaică.
Etapa predeltaică se caracterizează printr-o alternare a fazelor de submersiune și emersiune a teritoriului, ca urmare a evoluției climatului în pleistocen, cu fazele glaciare și interglaciare corespunzătoare. Acestei etape aparțin depozitele loessoide care s-au găsit sub patul brațelor principale și în substratul grindurilor Letea și Caraorman. În depozitele leossoide din grindul Caraorman, la adâncimea de 3-6 m, s-au găsit resturi de Elephas primigenius (mamut) (Gh. Murgoci, 1912). 
 
Etapa deltaică, adică de liman fluvio-marin, a început atunci când Dunărea a ajuns la limita actuală a Pontului Euxin și depunea materialul transportat în acest spațiu marin. Procesul de acumulare și, respectiv, de consolidare a teritoriului deltaic a fost influențat de variațiile de nivel ale mării. Astfel, în timpul regresiunii din Würm și, îndeosebi, celei din stadiul neoeuxin (circa 18.000-15.000 de ani înainte de perioada actuală), când nivelul mării a scăzut cu 100 m, au avut loc procese de eroziune, fiind îndepărtate cele mai multe dintre depozitele cuaternare vechi. O mică parte din depozitele acestei perioade (pleistocenul superior) a mai rămas în spatele unor martori de eroziune, cum sunt cei pe care s-au fixat și au evoluat gridurile Letea și Caraorman.Odată cu revenirea nivelului marin spre cota 0, la începutul holocenului, a avut loc acumularea depozitelor care alcătuiesc Delta Dunării, în golful limanic. 
 
Momentul de început al Deltei Dunării se datorează formării cordonului inițial Letea-Ceamurlia-Caraorman, extins între promontoriile Jibrieni, în partea nordică, și Murighiol-Dunavăț, în cea sudică, sprijinit pe martori de eroziune din substratul deltei holocene, care s-a consolidat în intervalul de timp 11.700-7.500 î.e.n. (N. Panin, 1974, 1983).Materialul constitutiv al acestui cordon inițial provenea din abraziunea falezei marine, din nordul golfului limanic, și din sectorul de vărsare a râurilor Nistru, Bug și Nipru, transportat de curenții litorali care aveau același sens de circulație ca și în zilele noastre (Nord-Sud).În faza de consolidare a cordonului inițial, pe seama materialului transportat de curenții litorali, aluviunile dunărene se depuneau în golful limanic, micșorând din adâncimea acestuia și, respectiv, din capacitatea de acumulare atât a volumului de apă, cât și a celui de aluviuni. Ca urmare a acestei diminuări a avut loc forțarea și străpungerea cordonului inițial de către apele fluviului, fapt ce a dus la formarea unor delte secundare în partea estică a acestuia, în spațiul marin.
 
În aceste condiții, Dunărea, în cadrul acestei delte inițiale, ce era pe actualul traseu al brațului Sfântu Gheorghe, considerat pe bună dreptate cel mai vechi braț, a realizat străpungerea cordonului inițial la contactul acestuia cu promontoriul Murighiol-Dunavăț, formând și prima deltă secundară, numită de N. Panin (1983), "delta Sfântu Gheorghe I", în intervalul de timp 8.900-7.200 î.e.n.  Datorită anastomazării brațului Sfântu Gheorghe și tendinței de migrare a fluviului spre nord, s-a format un alt braț -Sulina- care s-a desprins din paleo-Dunăre, în dreptul localității Nufăru. Transportul de apă și de aluviuni pe brațul Sulina a avut drept consecință formarea celei de a doua delte secundare, prin stăpungerea cordonului inițial între grindurile Ceamurlia și Răducu. Delta secundară a Sulinei, care a fost favorizată de regresiunea phanagoriană, s-a individualizat, în intervalul de timp 7.200-2.000 î.e.n. și s-a extins mult pe platforma continentală. După N. Panin (1989), această deltă ar fi avut limita esteică la 10-15 km față de țărmul actual, iar după G. Vâlsan (1934) vârful ei s-ar fi sprijinit pe Insula Șerpilor care se găsește la cca 45 km în largul mării.
 
Ridicarea nivelului mării, care a început cu aproximativ 2.000 de ani î.e.n., a avut drept consecință anastomozarea parțială a paleo-brațului Sulina, distrugerea deltei secundare a acestuia, dezvoltarea celui de al treilea braț -Chilia- care a devenit cel mai viguros construind o deltă secundară, reactivarea brațului Sfântu Gheorghe și formarea unei a doua delte secundare a acestuia prin atașarea succesivă a unor cordoane, îndeosebi pe partea dreaptă, de tipul insulelor Sacalin.
 
În limitele golfului Halmyris, deci în perimetrul actualului Complex lacustru Razim-Sinoe, datorită unor brațe de mai mică importanță (ex. Dunavăț), s-au format două delte secundare de mică extensiune – Coșna, sincronă cu delta Sulina, și Sinoe, sincronă cu delta Sfântu Gheorghe II. Aceste delte au fost parțial distruse de valuri, materialul fiind încorporat în grindurile Coșna și Chituc. 
 
De la cordonul inițial, care a constituit un veritabil și unitar țărm marin, în spatele căruia s-a consolidat delta fluvială, nu s-a mai format un al doilea aliniament. Actualul țărm și chiar cele care au evoluat în ultimele 2-3 milenii au fost fragmentate de valuri.Este foarte interesant că această schemă de formare și de evoluție în timp a frontului litoral deltaic, care aparține lui N. Panin (1983), coincide parțial cu ipoteza de formare a Deltei Dunării a lui G. Vâlsan (1934). Acesta a formulat o ipoteză îndrăzneață și care era opusă celor emise de Gr. Antipa și C. Brătescu, și anume că Delta Dunării în etapa actuală este o formă de regresiune și nu de înaintare.Concluziile care s-au desprins recent în unele studii de geologie, geodezie și hidrologie afirmă că există de cel puțin câteva sute de ani încoace un proces lent de ridicare a nivelului mării, care corelat cu o coborâre epirogenetică, conduc la retragerea țărmului mării.
 
Ideea de bază care se desprinde este aceea că Delta Dunării este într-o fază de micșorare a suprafeței. Dacă admitem ipoteza lui G. Vâlsan că grindurile Sărăturile-Ivancea-Cerbului se întâlneau cu grindul Letea, la cca 45 km în largul mării, ne imaginăm spațiul imens care aparținea acestui cordon de tip Canaveral și care se comporta ca un vast complex lacustru lagunar (Petre Gâștescu în Delta Dunării rezervație a biosferei, Editura CD Press, 2008).