Marea Neagră


«Dintre toate problemele privind Marea Neagră, nu există alta mai caracteristică și totodată mai puțin cunoscută decât cea a numelui ei, oricât de paradoxală ar părea această afirmație. Într-adevăr, nimeni n-a ignorat dubla ei denumire: Pontul Euxin în antichitate și Marea Neagră în epoca modernă, dar nu demult s-a observat că ambele au un izvor comun, ba mai mult, că reprezintă la origine un sens analog. Euxin (euxeinos) însemna “ospitalier”; dar acesta nu era decât antiteza primului nume, pe care navigatorii greci din timpurile antice îl dăduseră unei mări necunoscute și înspăimântătoare pentru ei. Ea începuse prin a fi tocmai contrariul: axeinos, mare ostilă, neospitalieră, cu furtuni neașteptate și cu țărmurile populate de barbari și de monștri hiperboreeni. Studiul mai aprofundat al limbilor iraniene a dezvăluit existența unui termen care amintește în mod ciudat numele dat de către greci: este akhshaena, întunecat, închis, adică tocmai nuanța care se regăsește în numele modern. Acum mai bine de un secol, Élie de la Primaudaie dezvăluise existența unui cuvât din limbajul “indigen” al mării: asken, care se apropie mult de akhshaena; dar el nu i-a acordat prea multă importanță, astfel că meritul de a fi putut reconstitui etimologia exactă le-a revenit lui Boisacq și Vasmer. Navigatorii eleni, veniți din Egeea în periplu obișnuit, al căror orizont era fragmentat de nenumărate arhipelaguri, traversează Strâmtorile și se găsesc deodată într-un spațiu necunoscut, fără insule și peninsule, unde doar Crimeea și Dobrogea le ofereau adăpost pe promontoriile lor. Ei rețin numele pe care îl aud pronunțat de popoarele iraniene pe care le întâlnesc pe țărmuri, dar îl adaptează după propriul lor limbaj și-i dau sensul care li se pare că i se potrivește cel mai bine; doar apoi, pentru a-și atrage protecția zeilor, numele de rău augur este schimbat în sens opus, așa cum în timpurile moderne Capul Furtunilor va deveni Capul Bunei Speranțe (așa cum relevă O. Lampsides în Byzantinische Zeitschrift, și termenul πόντος (pontos) ar avea o paralelă sanscrită, unde “panth” înseamnă “drum”. Prin urmare Εύξεινος Πόντος (Euxeinos Pontos) ar însemna “drumul cel negru întunecat”, ceea ce arată că numele modern al mării nu este decât o versiune nouă a vechii denumiri). Romanii nu au făcut decât să accentueze cuvântul pontus (Πόντος) care caracterizează marea în general și care a sfârșit prin a lua în acest caz un sens particular, “pontic” fiind rezervat în zilele noastre Euxinului anticilor.
Nu e mai puțin sigur că originea însăși a numelui ține de o dublă influență, iraniană și greacă, și trebuie într-adevăr, așa cum a observat Rostovtzev, să începem studiul problemei “pontice” cu “iranienii și grecii”.
Dar evoluția unui toponim are capricii ciudate; se pare că în epoca romană, probabil sub influența politicii lui Mithridate și a regatului său din “Pont”, care jucase la un moment dat un rol atât de important, calificativul “euxin” ar fi fost aproape bandonat și că s-ar fi spus în mod curent pontus, fără nici o altă precizare. Unii filologi admit în orice caz că de la acest cuvânt trebuie să derivăm numele ce i-l dădeau în evul mediu geografii arabi, care sunt primii ce îl menționează pe hărțile și în scrierile lor după sfârșitul perioadei antice; este adevărat totuși că etimologia: Pontus-Bundus-Nitas sau Nitash (numele dat în secolul al XII-lea Mării Negre pe harta mare a lui Idrisi) poate părea îndrăzneață. În plus, Bahr sau Bar al Nitas ar fi în acest caz o tautologie, cele două nume având exact același sens, unul în arabă și celălalt în greacă, deformat de o pronunție defectuoasă. Se mai întâlnesc și alte nume: Bahr al Tarabazunda, Marea Trapezuntului, care indică limpede drumul comerțului oriental, Bahr Kirim care scoate în evidență importanța Crimeei, uneori Bahr al Rum, Marea romanilor, rezervat îndeosebi Mediteranei, sau Bahr al Khazar, Marea chazarilor, care va rămâne numele Mării Caspice. Mai intră, de asemenea, în discuție Bahr al Rus, Marea rușilor sau a varegilor, care pare tradus direct din greaca bizantină și răspunde gravelor preocupări cauzate Bizanțului de incursiunile piraților nordici în secolele X și XI; tot aici vine Villehardouin să caute acea “Mer de Rossie”. Locuitorii de pe țărmuri au avut această pronunțată tendință de a da denumirilor geografice sensul propriilor interese și al căilor de comunicație; un cronicar polonez din secolul al XV-lea menționa mare Leoninum, marea Lwów-ului, în momentul în care comerțul acestui oraș se orienta în special spre Marea Neagră, prin porturile Moldovei sau ale Crimeei.
Abia în secolul al XIII-lea al erei noastre reapare sensul primitiv al numelui Mării Negre în apelativul dat de popoarele turco-tătare care au pus stăpânire pe țărmurile ei: Kara Deniz. Dar deoarece, după unii orientaliști, Kara nu are numai semnificația de “negru, întunecat” – identic cu anticul akhshaena – dar și pe cea de “mare, puternic, de temut”, nu este deloc de mirare că occidentalii, care au pătruns în această mare după cuceririle mongole, au botezat-o “Mare Majus”, “Mar Magiore” sau “Mer maiour”, marea “cea mai mare”, în loc de Marea Neagră. Și într-adevăr aceeași senzație este încercată de navigatorul venit din Sud și care descoperă, după ce a traversat Bosforul, orizontul deschis în fața lui, fără ca vreun profil insular să vină să-l întrerupă. După cum s-a observat recent, nu este nici o îndoială că din portulanele navigatorilor genovezi sau venețieni a împrumutat cancelaria primilor domnitori munteni și moldoveni numele de “marea cea Mare”, care figurează în titlurile lor, ca limită extremă a posesiunilor deținute la sfârșitul secolului al XIV-lea.
Dar încă din această epocă se revine la sensul de culoare, care marcase primele impresii ale marinarilor străini la nordul Strâmtorilor. În greacă, mavri thalassa (marea neagră) figura încă în 1265 în tratatul cu Veneția; începând cu 1338, Mare nigrum apare, de asemenea, în izvoarele occidentale. În timpurile moderne, Kara Deniz nu mai este decât Marea Neagră, Cernoe More în rusă, Marea Neagră în română. Se revine astfel, după trei milenii, la sensul primitiv al iranianului akhshaena. De fapt, apele pontice, ca ale tuturor mărilor, își schimbă culoarea după cerul pe care-l reflectă în valurile sale. Dar aluzia se referă fără îndoială la anotimpul iernii de o întindere excepțională pentru meridionali, și la furtunile care făceau luni de zile navigația nesigură în așa măsură încât genovezii interziceau vaselor lor, în secolul al XIV-lea, să se aventureze aici, din noiembrie până în martie.» - Text preluat din lucrarea Marea Neagră a lui Gheorghe I. Brătianu, Editura Meridiane, București, 1988.