SFÂNTU GHEORGHE


Până în 1900 s-a mai numit și Kadrilez, Kadârlez, Catârlez. Numele satului este preluat de la cel al braţului, care se numea aşa probabil din antichitate. Turcii nu au făcut decât să-l traducă în limba lor, cele trei forme fiind variante care înseamnă acelaşi lucru. Există şi o legendă, care vorbeşte de un balaur, care avea obiceiul să ucidă oamenii din zonă, până când un tânăr l-a ucis, aluzie evidentă la sfântul mucenic Gheorghe.
Satul este situat la gura de vărsare a braţului omonim în mare, pe partea stângă a acestuia, în sudul grindului Sărăturile. Accesul este posibil pe calea apei sau dinspre Sulina, pe digul care consolidează cordonul litoral, această cale de acces nefiind modernizată şi nici foarte sigură pe timp nefavorabil sau în timpul inundaţiilor de primăvară-vară.
Sfântu Gheorghe este o localitate veche, fiind menţionată în 1318 de Petrus Visconti, pe harta Periplus Ponti Euxini Octupulus, cu numele actual. Se presupune că locuirea a fost neîntreruptă până în sec. XVIII când, alături de autohtoni, s-au stabilit familii de cazaci de pe Nipru. În 1820 se ridica prima biserică cunoscută a satului, din donaţiile lui Alexa Dionisie, aceasta fiind realizată din lemn, la circa 50 m de cea actuală. În 1880, lăcaşul a fost refăcut cu sprijin financiar dat de însuşi regele Carol I, pentru ca în 1896 să fie afectat de un incendiu devastator. În acelaşi an a început ridicarea bisericii actuale, din donaţii adunate de la cetăţenii mai înstăriţi ai satului dar şi cele ale unui comerciant grec, ale cărui vase s-au scufundat în apropierea satului. Clopotniţa s-a ridicat ceva mai târziu (1901), prin contribuţia italianului I. Milano, patronul pescăriilor din sat la vremea respectivă.
Dicţionarul lui Lahovari dădea o populaţie de 594 locuitori, majoritatea ruşi, în sat existând la acel moment o biserică ortodoxă de rit vechi şi două lipoveneşti, una pentru popoveţi şi o alta pentru bespopovi. În anul şcolar 1899-1900 şcoala era frecventată de 88 elevi, aproape toţi de etnie rusă. În 1900, satul avea o populație de 829 locuitori, iar în 2002 aceștia erau în număr de 971.
În partea de est a satului există un far pentru navigație cu o înălțime de 57 metri. Acesta a fost construit în 1968, în urma incendierii farului vechi, construit din lemn. De aici, un drum de circa 2 km, care străbate dunele şi japşele temporar umede, acoperite de o vegetaţie caracteristică, conduce spre plaja de pe malul mării. În această zonă se remarcă nişte ciudate schelete metalice, care sunt resturi ale unor foste microcentrale eoliene şi solare, abandonate nu cu mult după darea lor în exploatare, înainte de 1989.