Malcoci

Sat din componenţa comunei Nufăru, este amplasat la 3 km SV de centrul de comună, pe versanţii văii ce coboară spre lunca Dunării. Se poate ajunge aici urmând drumul Tulcea-Murighiol, care însoţeşte braţul Sf. Gheorghe, distanţa fiind de doar 11 km faţă de reşedinţa de judeţ.
La începutul sec. XIX, o colonie germană condusă de Ignatz Hoffart, venită din Rusia, a pus temeliile aşezării. În timpul războiului ruso-turc din 1855, conducătorul coloniei a fost ucis de turci, dar etnicii germani au rămas
încă multă vreme în localitate. Ei au construit biserica în 1883 și școala în 1891.
Paralel cu ei, în sat s-au stabilit şi locuitori români şi de alte etnii, care au suplinit o parte din golul lăsat de germani, în jurul anului 1900. În 1896 se înregistrau 652 locuitori, în majoritate germani, pe lîngă ei trăind şi bulgari, ruşi şi români. Din colonia germană de altădată, în 2002 mai erau doar 23 de urmaşi, restul populaţiei fiind de etnie română și rromă.

Potrivit unei legende locale, numele satului ar fi fost dat de la cel al unui turc, Mallcos, care îşi avea târla de oi pe actualul loc al satului. O altă ipoteză porneşte de la premisa că nemţii care au fondat localitatea veneau din spaţiul slav şi ar fi botezat numele satului pornind de la aspectul reliefului, de coline joase, prima parte a cuvântului fiind considerată a proveni de la rusescul malinki = mic. Cea de-a doua parte ar putea fi cuvântul ucrainean kucea = movilă, grămadă (îngrămădire).

Biserica veche, din centrul satului, aminteşte prin arhitectură de fondatorii germani ai localităţii, dar din păcate, din lipsă de fonduri, acest valoros monument arhitectonic stă să se risipească, fiind grav avariat. Ea a fost începută în anul 1879, prin stăruinţa unui preot catolic, Teodor Dominici, cu ajutorul financiar al statului francez, lucrările fiind terminate în 1883. În curtea bisericii, urmaşii colonilor germani de altădată au ridicat un monument, dar nici ei nu au putut face mai mult pentru repararea bisericii, care riscă să dispară.

Despre etnicii germani din Malcoci, savantul I. Simionescu scria în 1928 cu admiraţie: Se cunoaşte îndată că satul e locuit de nemţi, nu numai prin biserica râdicată pe un umăr de deal, în văzul tuturora, cu turnul piramidal având la bază 4 turnuleţe mici, dar şi prin casele mari, spaţioase, cu gospodărie aşezată.
Neamul acesta de oameni, harnici, uşor îşi fac culcuş comod ori unde se aşează. Satele lor le recunoşti îndată, după casele puse la linie, dealungul străzilor largi, adesea umbrite cu arbori.
Satul nemţesc este aşezarea statornicită. Clipele de odihnă se trec în spaţiul larg al odăii, unde domneşte ordinea şi curăţenia. În jurul mesei, seara, capul familiei deschide biblia păstrată cu evlavia credinţii adânci, iar ceva din sfinţenia bisericii a pătruns şi în interior.
Şi iată cum într’o zi de sărbătoare, fiind invitatul tovarăşului meu de călătorii, în casa lui din Malcoci, mi se păru că restaurantul din oraş cu îndoelnica curăţenie a feţei de masă, a rămas departe-departe, de şi mă aflam numai la 7 km. de Tulcea. La umbra perdelelor trase şi în răcoreala odăii curate, am avut masă aleasă, cu pâine de secară şi unt proaspăt, cu mâncare de pasăre şi nelipsitul Mehlspeisen. Era o masă de burghez înstărit, în casa săteanului cu mânele bătătorite de ţăpoi şi coarnele plugului.