CULTURA


În zona lagunei Razim-Sinoe, ca de altfel în întreaga Dobroge, există un mare număr de etnii. Aceasta este sursa uimitoarei complexităţi culturale pe care o întâlnim aici. În anii din urmă grupurile etnice din localităţile Deltei au început să se organizeze cu scopul păstrării tradiţiilor, credinţei şi limbii.Grupuri etnice: ruşi lipoveni, haholi (ucrainieni), bulgari, turci, tătari, ţigani, greci, aromâni.
 
cultura 55.png
 
Armenii, proveniți din Turcia și Asia Mică, s-au așezat pe pământul românesc la începutul secolului al IX-lea, mai întâi în Transilvania și Basarabia și mult mai târziu în Dobrogea. Din izvoarele istorice ale vremii se știe că armenii încep să-și construiască aici biserici începând cu secolul al XV-lea.
În Dobrogea armenii au fost atrași de potențialul economic al locurilor, majoritatea ocupându-se cu comerțul. Astfel, în 1900 aici au ajuns să locuiască 2.600 de armeni, cei mai mulți stabiliți în Sulina, Tulcea și Babadag.
 
Prezența bulgarilor în Dobrogea are determinări sociale și politice precise, pornind de la momentul 1812, când, după ocuparea Basarabiei, rușii au vrut să colonizeze partea sudică a teritoriului, părăsită de tătari, cu populație creștină adusă din Balcani. Atunci au fost aduse în mod oficial 4.000 de familii din Bulgaria. După un timp însă, o parte dintre ei au vrut să scape de regimul țarist coborând spre sud, în Dobrogea.
 Deoarece în timpul războiului ruso-turc bulgarii i-au ajutat pe ruși, la 1829 are loc marele exod al bulgarilor spre Banat, Muntenia și Rusia, când alte 4.400 de familii iau calea migrației de teama represaliilor otomane. În urma amnistiei dată de Poarta Otomană, 900 de familii de bulgari se întorc și se opresc, mulți dintre ei, în satele dobrogene părăsite de turci din apropierea lagunelor, în preajma drumului Constanța-Babadag-Isaccea.
În 1850, conform geologului Peters, în Dobrogea trăiau 25.000 bulgari, numărul lor reducându-se drastic după 1877 și mai ales după al doilea Război Mondial, când s-a făcut schimb cu populația românească din Cadrilater.
 
Sosirea germanilor în Dobrogea are un traiect sinuos și pornește în secolul al XIX-lea cu exodul familiilor germane spre sudul Imperiului Rus condus de Alexandru I care le promisese, la 1814, pământ, ajutor financiar pentru întemeierea gospodăriilor, scutirea de impozite și de serviciul militar, asigurându-le libertatea de credință și de limbă.Deoarece urmașii la tronul imperiului nu și-au respectat promisiunile față de coloniști, germanii au luat din nou calea exodului, de data aceasta spre Drobogea, unde vor întemeia, începând cu 1842, comunitățile din Acpunar (Mircea-Vodă), Tulcea, Sulina, Malcoci, Atmangea, Cataloi și Ciucurova. Alte două valuri de germani vor sosi pe teritoriul dobrogean în încercarea de a scăpa recrutarea în armata rusă, și atunci când restricțiile impuse coloniștilor de pe teritoriile rusești se vor înăspri. Aceștia din urmă se vor așeza în partea de sud a Dobrogei.
 
Prezența grecilor pe teritoriul dobrogean este asociată cu întemeierea coloniilor grecești de pe linia Pontului Euxin, a căror principală activitate era navigația și comerțul. Secole mai târziu, mărturiile vorbesc despre aspectul cosmopolit al porturilor dobrogene, în care elementul grecesc este menținut la loc de frunte. Construcția de nave la Tulcea aparținea unor armatori greci care foloseau stejarul din pădurile apropiate, obținând venituri considerabile. În 1864, grecii sunt menționați de geologul K. F. Peters care scria că orașul Tulcea "avea 300.000, cei mai mulți și cei bogați fiind grecii".
 
Italienii au venit în număr mare pe teritoriile românești, uneori chiar în grupuri compacte, cu precădere la jumătatea secolului al XIX-lea. Motivul lor a fost în primul rând economic. S-au așezat acolo unde au găsit de lucru, de cele mai multe ori corespunzător pregătirii și profesiei lor.După 1878, moment care a reprezentat câștigarea independenței și alipirea Dobrogei la teritoriul românesc, proiectele puse în aplicare de statul român au creat posibilitatea atragerii de specialiști din afara țării pentru modernizarea canalului și portului Sulina, a portului Constanța, pentru construcția podului de la Cernavodă etc. Primii constructori și ciplitori în piatră au sosit din Italia în Dobrogea în perioada 1882-1884. Al doilea val masiv de emigranți italieni, însoțiți de familiile lor, a sosit între 1885 și 1890, aceștia prestând munci mult mai diverse. În felul acesta s-au format comunitățile din Greci, Turcoaia, Măcin, Cataloi, Sulina și Tulcea.La început, aceștia aveau așa-zisul statut de "pașaportari": soseau în țară pe vreme prielnică și se întorceau la familiile lor în timpul iernii. În timp, coloniile s-au așezat definitiv în Dobrogea și au renunțat să mai plece înapoi în Italia. După 1941 a urmat o perioadă dificilă pentru comunitatea italiană; cei care nu au reușit să se repatrieze și-au pierdut cetățenia.
 
Rușii lipoveni din România sunt credincioși ortodocși de rit vechi cunoscuți în întreaga lume sub denumirea de staroveri (de credință veche”) saustarobreadțî ("de rit vechi"). Schisma religioasă care a avut loc în sec. al XVIII-lea, inițiată de patriarhul Nikon, și prigoana care s-a declanșat asupra celor care se împotriveau reformei a determinat sute de mii de staroveri să-și părăsească ținuturile natale întru păstrarea dreptei credințe. În condițiile în care Ecaterina a II-a va intensifica persecuțiile și prigoana împotriva celor numiți raskolnici (schismatici), bălțile și pădurile dobrogene se vor dovedi adăposturi sigure, astfel că mulți staroveri se vor opri mai târziu pe aceste meleaguri, întemeind așezări trainice în jurul câte unei biserici.
Prezența rușilor lipoveni în Dobrogea este asociată și cu migrarea cazacilor conduși de atamanul Ivan Nekrasov, ca urmare a incursiunilor declanșate împotriva acestora de autoritățile țariste.
Caracteristicile cultural-religioase asociate rușilor lipoveni sunt stilul bizantin al picturii, sculpturii și arhitecturii bisericești, oficierea slujbei în limba slavonă, crucea în opt colțuri, respectarea sărbătorilor conform calendarului iulian (la un interval de 13 zile față de cel gregorian).
Rușii lipoveni sunt vorbitori ai limbii ruse însă, în condițiile în care aceștia s-au stabilit într-un teritoriu lingvistic străin și au pierdut contactul cu rusa comună, limba lor vorbită a suferit o serie de influențe externe, particularizându-se și îndepărtându-se de limba oficială.
Despre portul rușilor lipoveni s-a spus că reprezintă puntea de legătură dintre mistic (purtate în biserică, hainele lungi, brâul, capul acoperit sunt expresia sobrietății), laic (predominanța culorilor vii redă bucuria vieții) și trecut (păstrarea portului tradițional indică respectul față de valorile moștenite).
 
Tătarii sunt originari din Asia central-estică. În contextul marilor campanii de cucerire din timpul lui Gingis Han, nepotul său Batu obține o mare victorie împotriva rușilor în anul 1223, ceea ce va deschide drumul cuceririlor litoralului nordic la Mării Negre. Hanatul pe care îl întemeiază, Hoarda de Aur, își va extinde autoritatea și asupra Dobrogei, unde tătarii vor conferi o nouă dimensiune civilizației de stepă, care le este specifică.
Prima evaluare precisă a numărului tătarilor din Dobrogea s-a făcut în 1911, în acest an fiind înregistrați 25.086, respectiv 7,3% din populația provinciei. După unirea Dobrogei cu România la 1878, a început o nouă epocă pentru tătari, prin apariția unor instituții de instrucție publică, de cultură națională și de cult islamic. Tătarii dobrogeni au creat o cultură proprie inspirată de istorie și tradiții.
 
Turcii s-au stabilit în România în mai multe valuri, cea mai mare parte a populației fiind concentrată în zona Dobrogei. Prezența lor pe aceste teritorii este atestată documentar în secolul al XIII-lea, când un grup de 12 mii de ostași este trimis în Dobrogea de către împăratul Mihail Paleologu în scopuri strategice și de apărare a Imperiului Bizantin în fața invaziilor străine. Turcii preotomani vor întemeia așezarea numită Babadag (din tc. tatăl munților) – garnizoană militară și puternic centru cultural. Cinci secole mai târziu, centru cultural și spiritual al turcilor din zona dobrogeană va deveni Medgidia. În 1900 în Dobrogea puteau fi numărate 238 de geamii. Astăzi pe teritoriul întregii țări au mai rămas aproximativ 70.
Populația de origine turcă din Dobrogea s-a redus progresiv începând cu deceniul al treilea al secolului XX, când Mustafa Kemal Ataturk, primul președinte modern al Turciei, a oferit etnicilor turci casă și pământ la revenirea în ținuturile natale.
Educația și instrucția etnicilor turci avea mai mult un caracter religios, școala funcționând pe lângă lăcașul de cult. Tradiția locuitorilor turci se păstrază azi cu precădere în familie, fiind transmise din generație în generație, limba turcă, obiceiurile și cântecele specifice.
 
Prezența ucrainienilor în regiunea nord-dobrogeană este corelată cu un moment tragic din istoria Ucrainei: desființarea, în anul 1775, de către țarina Rusiei, Ecaterina a II-a, a Sicei Zaporojene – o formă de organizare statală specifică ucrainienilor la acea vreme. Cazacii vor trimite o delegație la Înalta Poartă, cerând protectoratul turcesc și dreptul de a înființa o nouă sicie în Delta Dunării.
La Dunavățul de Sus ei vor organiza în anul 1813 tabăra militară Zadunaiska Sici, care a funcționat 15 ani, până când va fi desființată de către turci. Spre Dobrogea nordică se vor îndrepta, până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, grupuri de țărani din regiunile de sud ale Ucrainei, pentru a scăpa de iobăgie și de condițiile aspre ale armatei țariste. Aici ei vor întemeia localități, vor construi biserici, ocupându-se îndeosebi cu agricultura, pescuitul, vânătoarea și creșterea animalelor. Având nevoie de serviciile armatei căzăcești, guvernul turc le-a oferit pământ și plată pentru serviciile lor militare. Pentru a-i deosebi de vecinii lor ruși lipoveni, localnicii i-au numit pe ucrainienii din Deltă haholi.